Istoria periferiei nu este de dată recentă.
Practic, odată cu fondarea Bucureștiului s-a născut și periferia, însă sistematizarea orașului după modelul occidental, începută la dorința expresă a Regelui Carol I (1866-1914), a ridicat și problema oamenilor de la periferie pe care principesa Maria (1875-1938), și nu numai ea, i-a remarcat prin neorânduiala lor (…) şi pitoreasca lor murdărie.
Începând cu anul 1893, primarii Bucureștiului au interzis oamenilor de la periferie să mai intre în oraș, reînnodând o tradiție care s-a aplicat temporar în sec al XVIII-lea, în perioada domnitorului Mihail Șuțu I. Este vorba despre persoanele din afara Capitalei, care lucrau cu ziua la diverși antreprenori și care, din cauză că nu mai aveau cum să ajungă la domiciliu, dormeau în corturi, în bordee sau în gropile de pământ galben aflate la marginea orașului. Un oraș ale cărui limite se aflau la Podul Grozăvești (spre vest), Dealul Filaret (spre sud), Șoseaua Kiseleff (spre nord) și Șoseaua Ștefan cel Mare (spre est).
În prezent, periferia se poate identifica cu ușurință în imediata apropiere a șoselei de centură, însă disoluția industrială care a avut loc în Bucureștii ultimilor 20 de ani a făcut ca oamenii de la periferie să migreze și să se stabilească pe platformele industriale devenite ale nimănui – în fond așa sunt mai aproape de mormanele de fier vechi care le asigură banii de pâine.
Incursiunea fotografică în lumea periferiei s-a realizat pe parcursul unui an de zile în zona unei platforme industriale, observându-se în mod indirect viața unei comunități ajunse la a treia generație, modul în care este organizată și care sunt problemele cotidiene cu care aceasta se confruntă.
Dacă la 1900 oamenii de la periferie trăiau în gropile de pământ de la marginea Bucureștiului, locuitorii periferiei care au făcut obiectul documentării trăiesc în două corpuri de clădire din beton, rămase de la o fostă fabrică de cuie fără uși și ferestre. Cum explozia de reabilitări termice din ultimii ani a dus la înlocuirea ferestrelor pe suport de lemn, o parte din deșeuri au ajuns că completeze în mod fericit găurile de la ușile și ferestrele clădirilor periferiei. De asemenea, o mare parte din lemnul strâns de pe străzile orașului a fost asamblat în barăci din lemn, lipite de clădirile din beton, locul ideal pentru locuit chiar și pe timpul iernii.
Bărbații și adolescenții periferiei umblă după fier vechi sau adună pet-uri, fie de pe câmp fie din pubelele care așteaptă, la scările blocurilor, pentru a fi golite de mașinile de salubrizare. Fierul strâns este depozitat pe o platformă betonată, iar săptămânal este cărat cu Alina, o Dacia papuc a unui întreprinzător de cartier. Pet-urile sunt cărate cu spatele, în saci din rafie, cale de 6 km, până la cel mai apropiat centru de colectare. Nici copii nu pierd timpul degeaba. Când nu aleargă cu picioarele goale după o minge se topesc pe străzile orașului și se întorc cu cabluri de cupru, cărându-le cu sacoșa. Cămășile cablurilor de cupru sunt arse apoi în aceeași zi. Cu mici excepții, oamenii periferiei sunt angajați vara cu ziua, la fermele din apropierea Bucureștiului, iar „angajatorii”, coborâți din dubele cu care își cară marfa la piață, sunt asaltați de cei care doresc să fie luați în evidență ca mână de lucru.
Femeile periferiei sunt cantonate la domiciliu. Au grijă de copii, spală ajutate de adolescente, iar seara gătesc. Evident că nu există nici alimentare cu gaz și nici butelii, iar gătitul se face în oale sau în tuciuri fixate pe pirostrii. Lemnele de foc sunt cărate de la copacii toaletați în oraș, de cei de la ADP, fie sunt cărate cu spatele de la ghenele de gunoi ale blocurilor. Seara, după ce oamenii periferiei au terminat de mâncat, aceștia se adună în jurul focului pe care îl alimentează cu crengi uscate, urmărind cu priviri pierdute flăcările ce se ridică spre cer.
Ca și gătitul, spălatul rufelor este o activitate zilnică, fiind rezultatul hainelor murdărite de bărbații ce caută fier vechi sau pet-uri. Cum nu există apă curentă, aceasta este cărată în flacoane de cinci litri de la o distanță de câteva străzi, în brațe de adolescenți, cu cărucioare improvizate de bărbați sau cu albii transformate în sănii de către femei. Vara este ceva mai bine: flacoanele cu apă se încălzesc după ce sunt lăsate cu orele pe platforma betonată.
Periferia are în dotare și o fauna colorată și vocală: câinii, aciuați de nicăieri, așteaptă ca resturile menajere să fie aruncate la 100 de m de locuințe, în saci din plastic. În cazul în care nu există mâncare de aruncat, câinii încep să urle, iar singura modalitate de a scăpa de enervantul sunet este de a se arunca cu pietre după ei.
Există un singur wc, identic cu cele ale țăranilor de la 1900, însă dincolo de toate lipsurile, oamenii periferiei au energie electrică, televiziune prin satelit și telefoane mobile, probabil singurele elemente care îi diferențiază cu un plus de civilizație față de locuitorii periferiei bucureștene de la începutul secolului XX.
dr. Cătălin Fudulu – AFIAP
No comments:
Post a Comment